Prea tirziu si prea putin...

Nu era in intentia mea sa scriu asa ceva. Vroiam sa pornesc povestea cu optiunile (mele) politice de la cu totul altceva: de la o conventie nationala a PSD, la care a fost ales in unanimitate Geoana. Si de acolo pornind, la povestea personajului politic Geoana si a partidului pe care cu onoare l-a reprezentat. Ironia sortii face ca subiectul postarii de azi sa fie legat, intr-un fel, de acea conventie (e vorba de momentul 2005 in care Nastase a pierdut alegerile si a fost inlocuit cu magistrul Geoana). Cine era Nastase atunci: un infrint, aparat de imunitatea parlamentara. Astazi: un erou, pe care jumatate plus unu din presa democratica din aceasta tara il ridica in slavi ca fiind o victima inocenta intr-un razboi in care a fost condamnat de aprigul regim basescian aflat in plina dezintegrare. Este incredibil cu cita atentie si cu cite manusi se poarta astazi presa (in semi-unanimitate) cu acest individ care, la un moment dat, ajunsese sa controleze aproape fiecare redactie de ziar local, ca nu cumva sa se publice ceva dubios la adresa baronilor PSD. Aceeasi presa care fusese adusa aproape de faliment, cu reclame bine directionate de la companiile de stat si Ministere care nu au si nu o sa aiba niciodata nevoie de marketing, fiind recompensati astfel numai cei cuminti, si luati cu linia la palme cei care ieseau din linia dictata de partid. Asta era in 2002-2003. Aceeasi presa care, spre finalul mandatului de prim-ministru al acestui individ, rabufnea de exasperare si nu mai stia cum sa explice ca tara s-a umplut de coruptie, de sus pina jos, de la militianul din colt pina la ministru si prim-ministru. Si iata ca azi mi-a fost dat sa-l aud pe Mircea Badea, aceasta portavoce a societatii civile in Romania (si o spun cu amaraciune, pentru ca e o realitate; a fost o vreme cind el a reprezentat, realmente, singura voce articulata care ar mai fi putut scoate mai mult de 1000 de oameni in strada pentru o cauza, oricare ar fi fost ea), cel pe care Nastase si justitia patronata de acel stat venal si infestat de coruptia socialista l-au pedepsit luindu-i o afacere cumparata cu banii lui de acasa, acel Mircea Badea a iesit azi sa-si exprime indignarea lui cetateneasca fata de aceasta sentinta definitiva a instantelor romanesti. Probabil ca nu s-au nascut inca pe lume atitia psihiatri de citi are nevoie aceasta tara, pentru ca senzatia de schizofrenie pe care am trait-o azi a fost mai acuta decit oricind: sa uiti cu atita nonsalanta unde ajunsesem cu totii, in ce hau fara intoarcere parea scufundata Romania regimului Iliescu-Nastase, in ce smoala viscoasa s-au zbatut multi, incercind sa scoata capul la suprafata dupa o gura de aer in afara miasmelor democratiei instalate de PSD, sa uiti ca nimeni nu a putut inghiti figurile care stateau (si stau inca) in spatele unuia ca Nastase (Hrebenciuc, Cozmanca, Mitrea, Oprisan si tronind cu asupra masura, Micky Spaga)... Cita ironie a sortii (sau a justitiei): lui Micky Spaga, cel care functiona, de fapt, ca vas colector pentru toata mita de partid strinsa in favoarea unuia sau altuia (si ca secretar general al Guvernului, in primul rind a lui Nastase) i s-a anulat condamnarea, iar bietul Nastase trebuie sa viziteze 8 luni un penitenciar din Romania pe dinauntru. Si incredibilul se va produce? Nu, fireste, Adrian a chemat salvarea si s-a rezolvat. Nu se cadea ca, la prestigiul sau de doctor in drept international, sa se preteze la asa ceva. Romania, tara lui Papura Voda...

Apel catre telenovele

Am dat, din greseala, peste o emisiune in care aparea Danieliuc. Mǎ uitam la TVR 1, la o emisiune cu Tabǎrǎ, şi am realizat cîtǎ amǎrǎciune are în glas omul ǎsta şi cît de bolnavǎ şi nedreaptǎ e societatea în care trǎim.
Cînd a venit revoluţia am crezut efectiv, cǎ l-am apucat pe Bǎrbosu’ (cei care ma cunosc stiu la cine ma refer) de un picior. În vieţile fiecǎrui om pe care îl cunosc, de la adult, la adolescent, Revoluţia a însemnat punctul zero. Şi mǎ încǎpǎţînez sǎ o scriu cu R mare pentru cǎ şi acum o parte din mine refuzǎ sǎ creadǎ altceva.
Ca, pe mǎsurǎ ce au trecut anii, sǎ constatǎm cǎ nu e chiar aşa. Pentru unii a fost momentul zero, pentru cǎ aceia chiar au fost dispuşi sǎ ia viaţa de la zero, sǎ înceapǎ sǎ clǎdeascǎ ceva, orice, ce au considerat ei cǎ e valoros şi semnificativ la momentul respectiv. Pentru alţii, nu a fost decît cel mai mare prilej pe care l-au avut vreodatǎ. A fost cel mai bun moment de speculat cu care s-ar fi putut vreodatǎ întîlni şi au fǎcut-o cu un sînge rece şi o luciditate de care ceilalţi, ǎştia mai prosti, nu am fi putut da dovadǎ vreodatǎ. Şi ce a urmat ştie toatǎ lumea: în primul rînd, o inversare a valorilor, o inversare sǎlbaticǎ, ca sǎ fim foarte cinstiţi. Şi aici ma refer si la Danieliuc, la oamenii care au fost „cineva” în perioada Ailaltǎ (ca sǎ-i spunem cumva) – oameni care au contat şi au fǎcut ceva pentru culturǎ, sau cum dracu’ i-o spune. Se simte dezamǎgirea şi frustrarea în vocile multora, şi pe bunǎ dreptate: pentru cǎ societatea asta „nouǎ” construitǎ dupǎ `89, nu a mai ţinut cont de nimic. Cînd am decis cǎ acesta e punctul zero, a fost un fel de zero absolut, au murit odatǎ cu 22 decembrie 1989 toate valorile de care ne mai agǎţam cu o palǎ speranţǎ în comunismul de rahat prin care am trecut: Europa liberǎ, actorii, regizorii, puţini scriitori „ne-angajaţi”, puţini profesionişti care îşi fǎceau treaba cum puteau ei mai bine chiar în condiţiile acelea. Totul a fost aruncat la gunoi, tǎvǎlit în uriaşul compactor care s-a chemat „societatea de tranziţie”. Şi, dupǎ cei 20 de ani obligatorii ai lui Brucan, ai fi crezut cǎ am terminat-o mǎcar cu tranziţia, cǎ am fost în stare mǎcar sǎ ne curǎţǎm un pic clasa „conducǎtoare”, cǎ altfel nu am cum sǎ-i spun. Rezultatul: zero. O luǎm de la capǎt la fiecare alegeri, ca un Sisif îndobitocit de prostie, cu o incredibilǎ lipsǎ a simţului de auto-conservare. Ai zice cǎ populaţia asta (pentru cǎ popor nu este, nu îndeplineşte condiţiile minimale ale definiţiei de dicţionar – adicǎ conştiinţǎ şi unitate socialǎ) vremelnic trǎitoare pe aceste locuri, nu are alt scop superior în existenţa sa decât auto-distrugerea. Pînǎ şi din punctul de vedere al natalitǎţii, stǎm remarcabil din acest punct de vedere. Iar cei care au un dram de conştiinţǎ şi raţiune nu se gîndesc decît la cum sǎ plece mai repede.
Întorcîndu-ne la vorbele lui Danieliuc: am fǎcut o pastǎ informǎ din tot ce a însemnat valoare şi non-valoare înainte de `89, de fapt, şi dupǎ s-a petrecut exact acelaşi lucru. Concret vorbind de filme, el compara ce se difuzeazǎ dintre filmele fǎcute înainte de Revoluţie pe la televiziunile româneşti de astǎzi: joi unul, vineri celǎlalt, fǎrǎ nici cea mai micǎ apǎsare. Joi fiind cel al unui lingǎu de curte de-al lui Ceauşescu, care n-a fǎcut altceva decît sǎ respecte politica oficialǎ ca sǎ treacǎ de cenzurǎ şi sǎ mǎnîncǎ şi gura lui o pîine mai albǎ decît a altora; vineri, filmul unui amǎrît care a avut coloanǎ vertebralǎ, care chiar a vrut sǎ facǎ artǎ în ţara asta blestematǎ şi îngropatǎ definitiv.
Asta e „marea” dilemǎ moralǎ cu care ne confruntǎm: nu sîntem în stare sǎ ne luǎm repere profesionale, morale, sǎ construim modele viabile. Ne-am înlocuit orice urmǎ de scarǎ de valori cu piţipoance, sexy brǎilence şi tarafuri rome, iar televiziunea de culturǎ cu cea mai mare audienţǎ este OTV, care va da urmǎtorul preşedinte.
Fenomenul, început acum cîtiva ani buni (mai ţineţi minte cînd la Teo apǎreau numai burtoşi pǎroşi şi întunecaţi pe post de artişti, iar PRO TV avea program special de dǎnţuit din buric pe la 5 dupǎ-amiazǎ, ca şi pe Acasǎ la prinz?), pǎrea a se fi calmat. Dar nu, vorba cîntecului, Jana nu e moarta, Jana se transformǎ. Se pare cǎ „boborul” vroia mai mult decît atît, sau în orice caz, într-o formǎ mai rafinatǎ, aşa cǎ au urmat epoca Elodia (fenomenul Magda Ciumac) şi epoca Nikita, şi de-abia apoi au venit adevǎratele staruri porno, care de care mai înfipte în penisuri de fotbalişti, sǎ ne vorbeascǎ despre adîncimile nietzcheene ale nefiinţei.
Iar în tot acest timp, televiziunile au fǎcut un adevǎrat efort civilizator, comparabil numai cu urmele de neuitat pe care conquistadorii spanioli le-au lǎsat în carnea bǎştinaşilor. Scopul final fiind unul singur: exterminarea ultimului neuron al telespectorului, îndobitocirea lui ultimǎ, transformarea gospodinei primordiale (simbolul populaţiei româneşti dupǎ Revoluţie) în zombie cu telecomandǎ.
Nu am crezut niciodatǎ în teoriile conspiraţioniste (cu excepţia celor legate de Revoluţie), dar chiar încep sǎ cred cǎ toate astea nu au fost cu totul întîmplǎtoare, pentru cǎ au avut un rezultat foarte concret, care se vede la fiecare alegeri. Ce faci cu o masǎ de populaţie sǎracǎ, în profundǎ derivǎ moralǎ, a cǎrei cea mai ieftinǎ distracţie este televizorul – o tîmpeşti, bineînţeles, dacǎ se lasǎ. Şi s-a lǎsat din momentul în care România a avut cea mai mare ratǎ de penetrare din Europa a televiziunii prin cablu, din momentul în care aţi avut cu toţii ocazia sǎ vedeţi antene parabolice agǎţate de casele din paiantǎ luate la inundaţii de ape. Acum am sǎ zic şi eu ca Basescu – bani de asigurare nu au avut, dar de plǎtit abonamentul la cablu, da.
Aş putea sǎ perorez la nesfîrşit pe marginea cauzelor care au condus aici, însǎ cea mai la îndemînǎ dintre ele este tot comunismul. Sau mai precis frustrarea uriaşa pe care a simţit-o 20 de ani o întreaga populaţie cǎreia i s-au servit 2 ore de program TV cu linguriţa pe zi, şi acelea saturate de imaginea unei curve de garǎ cu 2 clase fǎcutǎ academicianǎ şi a unui oltean prost şi criminal (nu am nimic personal cu oltenii, e doar un fapt). Ce a urmat dupǎ Revoluţie e logic, însǎ problema e cǎ aceastǎ clasǎ politicǎ pe care cu toţii o blamǎm a fost suficient de abilǎ încît sǎ speculeze la maximum posibilitǎţile oferite de televiziune şi „ziariştii” suficient de idioţi încît sǎ creadǎ cǎ ei fǎceau presǎ, cînd, de fapt, politicienii îi „fǎceau” pe ei. Şi uite-aşa, tot ce s-a construit în România, s-a fǎcut la televizor; n-am avut timp sǎ facem autostrǎzi sau sǎ terminǎm o staţie de epurare a apelor, astfel încît tot cǎcatul unui oraş de 3 milioane de locuitori precum Bucureştiul sǎ nu mai ajungǎ direct în Delta Dunǎrii, pe post de filtru natural în drumul spre mare, în schimb am avut la televizor: o Revoluţie, vreo douǎ manifestǎri anti-comuniste, vreo 5 mineriade, vreo 2 tururi de alegeri cu rezultate inversate etc. Toate la televizor.
Ca sǎ nu vǎ mai plictisesc, o sǎ închei cu un exemplu concludent. Pentru cǎ am uitat sǎ precizez, cǎ, de fapt, toate acestea nu au început cu manelele. „Manelizarea” este efectul tîrziu, al anilor 2000-2001, al unui alt fenomen, petrecut zece ani la rînd, început cu „Sclava Isaura”: telenovelizarea.
Prin anul de graţie 1999 (cred cǎ anul în care terminam facultatea), mǎ dusesem sǎ predau la o şcoalǎ generalǎ de cartier din Militari. Predam englezǎ şi îmi plǎcea, nu pentru cǎ mai cîştigam un ban, ci pentru cǎ era altceva. Şi predam la clasele a doua şi a cincea. Atunci am aflat şi eu cǎ, la ora actualǎ, copiii încep limbile strǎine dintr-a doua, ba unii cred ca si din clasa intii, la scolile mai cu mot. Mǎ întreb la ce le foloseşte în final, pentru cǎ eu îi vǎd şi la ieşirea din sistem, dupǎ ce şi-au dat bacalaureatul, şi tot la nivelul pe care l-am vǎzut eu la clasa a doua sînt.
Întorcîndu-mǎ la clasa respectivǎ, aveam, exact ca şi în ziua de astǎzi la facultate, o masǎ inertǎ de idioţi care veneau la şcoalǎ dintr-un singur motiv – cǎ pǎrinţii se duceau la servici şi nu aveau cu cine sǎ-şi lase odraslele în îngrijire (pentru cǎ am descoperit, dupǎ ani şi ani de iluzii, cǎ asta este de fapt, logica existenţei sistemului educaţional românesc – de la şcoalǎ generalǎ pînǎ la facultate, este un fel de înlocuitor de bonǎ şi tutore, ceva ce ţine copilul departe de televizor cîteva ore pe zi, deşi nu întotdeauna este valabil acest lucru cu tehnologia din ziua de azi), un procent de 10-20% de mediocri, care încercau, dar nu puteau şi un procent de maximum 10% care aveau toate datele din lume pentru a fi scoşi la luminǎ. Acei 10% din copiii reprezentau normalitate, erau curioşi, ascultau şi erau capabili sǎ exprime o opinie (indiferent cît de greşitǎ ţi se pǎrea ţie, ca profesor), aveau reacţie, erau asertivi, nu pasivi. Pe aceşti 10%, sistemul educaţional românesc a primit mǎreaţa sarcinǎ, din `89 încoace, sǎ-i îndobitoceascǎ, sǎ-i amestece în pasta uniformǎ de cretinism, sǎ-i bage cu capul la fund şi sǎ nu-i mai lase sǎ scoatǎ vreodatǎ capul la suprafaţǎ sau sǎ vorbeascǎ neîntrebaţi. Acesti 10% sint cea mai periculoasa specie, pentru ca ei reprezinta potentialul Cetatean, adica omul normal care pretinde sa-i fie respectate drepturile si isi respecta obligatiile fata de Cetate, in absurda lui credinta ca exista o ordine si o logica in toate astea.
Îmi amintesc în mod special de o fetiţǎ de 8 ani (şi mai erau vreo douǎ în clasǎ, la fel, dar asta strǎlucea, efectiv), care prindea absolut totul, care înţelegea regulile şi le aplica imediat, pur şi simplu, îi explicai acum un lucru, peste 5 minute putea sǎ construiascǎ un exemplu corect, care sǎ respecte regula, le explica celorlalţi cum se face, nu îi era fricǎ sǎ iasǎ la tablǎ etc. M-am uitat la finalul catalogului (unde încǎ se ţine lista aceea cu „Ce sînt pǎrinţii tǎi? Marş acasǎ şi sǎ le spui cǎ au crescut o leprǎ cu chip de om!...”) – iar la tatǎ era trecut “şomer” şi la mama “muncitoare”. Am întrebat-o: şi cine te ajutǎ la lecţii cînd ajungi acasǎ? Faci cu mama, sau cu altcineva? A rǎspuns, nu, nu cu mama, cǎ mama nu are timp. Pǎi, ce face mama? Pǎi, vine de la fabricǎ la 4, îmi face de mîncare şi dupǎ aia se aşeazǎ la televizor. Şi la ce se uitǎ? La telenovele. Şi te uiţi şi tu? Cîteodatǎ, seara, dupǎ ce îmi termin treaba, cǎ nu avem douǎ televizoare.
Am rugat-o sǎ-i trimitǎ un mesaj lu` mǎ-sa (cred cǎ i-am scris un bileţel), în care m-am oferit sǎ fac pregǎtire gratis cu fetiţa la englezǎ (pentru cǎ fetiţa avea inteligenţa, maturitatea şi capacitatea unui copil de clasa a VIII-a, dacǎ nu şi mai mult). Credeţi cǎ s-a deranjat vreodatǎ doamna mamǎ sǎ se ridice de pe canapeaua de pe care se uita la telenovele, sǎ punǎ mînǎ pe telefon şi sǎ mǎ sune? Evident, rǎspunsul este nu. Înainte de examenul de licenţǎ, cam prin trimestrul III al copiilor, am plecat din şcoala respectivǎ şi habar nu am ce s-a mai întîmplat cu ea, nici numele nu i-l mai ţin minte.
Dar o sǎ o ţin minte toatǎ viaţa pe fetiţa dintr-a II-a B, care ştia englezǎ mai bine decît toţi studenţii mei la englezǎ de anul I din ziua de azi, pe care mama a fost prea ocupatǎ ca sǎ o trimitǎ la lecţii private gratuite. Pentru cǎ se uita la telenovele.

Mic manual de utilizare a Facebook-ului

Ieri nu aveam de lucru. Adica, aveam de lucru, ceva ce clientul mi-a dat sa lucrez fara sa-si dea seama ca ma mai platise inca o data pentru acelasi obiect al muncii. (nu, nu citeste blog-uri, in orice caz nu fluent in romana) Asa ca dupa ce am dat copy-paste-ul de rigoare, m-am apucat de facebook-uit.
Si am sfirsit petrecindu-mi urmatoarele patru ore facind... nimic. Absolut nimic. Asa ca incerc sa psihanalizez acest impuls navalnic, care l-a facut pe Andrei sa declare razboinic ca ii va sterge definitiv contul consoartei.
De ce ne facem cont pe Facebook?
Pentru ca e trendy. Cei mai simpatici sint prietenii aceia care declara in "About Me": "N-am mai putut. A trebuit sa-mi fac cont pe Facebook, altfel ma simteam outdated". Sau "ea a insistat, eu nu am vrut, dar..."
Avem un cont pe Facebook. Cum procedam?
Ne cautam colegii de clasa. Incepem cu generala. Scoala generala. (pentru cei cu adevarat curajosi, recomand gradinita. Si acum o caut pe dooamna Eva, educatoarea de la grupa mare, sa-i transmit cite ceva de dulce...)
Socul 1: Majoritatea nu sint pe Facebook. Altfel, totul bine. Neschimbati (un fel de-a spune).
Pasul 2: Liceul. Aici, incercarea cea mai grea. Aici risti sa dai si peste persoane cu care nu mai vroiai sa ai de-a face. De ce? Ca sa nu iti reaminteasca de faptul ca te-au lasat balta intr-un moment dificil, sau ca au avut succes acolo unde tu ai dat chix sau ca, din contra.
Socul 2: Profesorii. Majoritatea nu mai sint acolo (in liceu). Au imbatrinit. Unii foarte rau. Fotografii. Te apuca jalea. Ce tineri eram, mai ales eu, ce frumosi eram, mai ales tu.
Socul 3: Toti sint plecati. Toti oamenii normali pe care ii stiai din liceu, si toti prietenii lor si toti prietenii prietenilor lor sint plecati din aceasta tara minunata. Nu mai intelegi nimic: daca toti astia au plecat, eu ce dracu' fac aici?
Pasul 3: Facultatea. La pasul asta nu am ajuns, nu dau sfaturi. Imi petrec suficiente ore pe luna intr-o universitate ca sa-mi mai inspire nostalgie aceasta perioada a vietii.
Pasul 4: fostele prietene. Mda, asta e mai distractiv.
Cum le gasesti? Dificil. Ca orice altceva in Facebook; daca vrei sa cauti pe cineva, dureaza ore pina sa te convingi ca persoana respectiva chiar este colega dintr-a treia banca de la geam, pe care o alergai prin spatele clasei. Iar unii, ca sa faca si mai interesant tot procesul, isi pun la poza de profil un gindac. Sau o poza profesionista, cu un apus de soare, facuta cu un obiectiv cu tele-zoom de 7,5 Konica, cu tirbuson pe dreapta... Sau poza de la primirea in rindurile pionierilor. Va dati seama, cit de usor este in acest caz sa-l recunosti pe Banciu, la cei doar 1,83m de-acum intr-o poza alb-negru cu 3 pitici din aia de gradina cu flori in mina primind emotionati botezul tovarasei invatatoare! Si uite asa treci cu vederea de mai multe ori persoana respectiva, pina cind o observi la alt prieten care a avut ochelarii la el.
Revenind la subiect, este fascinanta transformarea la care le supune Facebook. Care a nascut (intotdeauna copilul e in poza, zalog), care si-a scos ochelarii, si-a pus lentile, care e blonda, desi a fost toata viata bruneta si ura blondele, care si-a lasat barba, care nu mai vrea sa-ti dea accept, care iti posteaza prea des pe "perete" (ce denumire infecta).
Cele mai tari status-uri: Intr-o relatie complicata (aviz cunoscatorilor...)
Pasul 5: Colegi de serviciu, prieteni intimplatori, rude, rude de-ale prietenilor, categoria "si altii".
Socul 5: Aici ai cele mai multe surprize. Constati ca colegi (sic!) dintr-a V-a sint pe lista de prieteni ai clientului tau nr. 2, sau ca fosta ta prietena dintr-a X-a il cunoaste pe unu' cu care ai facut Revelionu' anul trecut si asa mai departe... Simple coincidente, bineinteles, insa mari consumatoare de timp, in primul rind.
Si cu ce ramii in cele din urma, dupa acest obositor excurs ontologic? Cu mai nimic, vorba reclamei la Furazolidon, sau ceva opus... Doua vorbe (sau nici atit) schimbate cu respectivii, cu care chiar nu te-ai mai vazut de 15 ani. Curiozitatea ti-e satisfacuta, ai aflat unde isi ineaca amarul, unde au facut masteratul (toti utilizatorii de Facebook au facultate, master, sint doctoranzi sau sint in curs de absolvire, alta curiozitate interesanta), cu ce se ocupa, le vezi cateii si pisicile, pestii si acvariile... si cam atit.
Dupa care te intorci grabit la mail-ul tau de toate zilele, ii scrii un mail nervos clientului nr. 1 care te-a anuntat ca nu-ti plateste de doua ori acelasi lucru si mai scrii pe blog o prostie. Am bifat si ziua de azi.

Dumnezeu a fost creat de un roman

Sîntem prizonierii propriei carcase de carne în care trăim, şi asta mă doare cîteodată (bineînţeles, atunci cînd îmi amintesc că am un suflet). Asta e condiţia tragică a fiinţei umane: că nici măcar nu e conştientă 100% din timp de propria condiţie. Am ajuns să cred cu tărie că sufletul, adică tot ceea ce ne defineşte umanitatea, conştiinţa, e momentan prinsă în acest maldăr de carne care vrea să mănînce, să se cace, să se pişe, să facă sex, să doarmă şi să bea apă. Singura diferenţă între mine şi credinciosul adevărat e că, din păcate, nu mă iluzionez că sufletul ăsta, fărîma asta de umanitate, de divin din noi, se duce undeva mai departe după ce se eliberează de închisoarea trupului. Cred că moare odată cu el, şi de asta e mai cumplită situaţia noastră, a oamenilor, faţă de cea a oricărei vieţuitoare de pe Pămîntul ăsta, oricît de mult le-aş iubi pe ele (în detrimentul javrelor cărora le place să se numească pe sine înşişi oameni): unii, cel puţin, îşi realizează condiţia de muritori. Şi adevărul e că trebuie să fiu cinstit, cred că orice vieţuitoare, de la furnică la papagal, de la delfin la struţ, de la leu la găină, dacă i s-ar conferi conştiinţă de sine, ar înnebuni instantaneu. Am fi o planetă de fiinţe deopotrivă internabile, am fi o uriaşă planetă-ospiciu.
Însă omul, bietul de el, ce putea să facă mai bine ? A făcut o şmecherie. Cred că Dumnezeu a fost inventat de un român. Numai nouă putea să ne treacă prin cap ideea asta genială: să ne salvăm sufletele după moarte, pentru că, nu-i aşa, ne asigurăm eternitatea (indiferent dacă e înflăcările Gheenei sau în grădinile Raiului, spune-I cum vrei, tot eternitate se cheamă ! Cam la fel ar răspunde şi Becali despre originea banilor lui: nene, ce mai contează, sînt bani ?). Probabil că şi animalele, dacă ar fi investite cu conştiinţă, şi-ar inventa religii. Cît de haioasă ar fi lumea: închipuiţi-vă dumnezeul uliilor versus dumnezeul găinilor într-o încleştare finală ! (o să se facă şi film, vă spun eu)
Pentru că asta este singura noastră reacţie de apărare: tot ce-am putut să facem mai bun ca să nu înnebunim la gîndul morţii a fost să inventăm o iluzie totală şi minunată totodată căreia îi cad şi eu pradă cîteodată. Pentru că e mult prea la îndemînă, e mult prea tentant să-ţi închipui că cineva are grijă de tine în orice moment dacă te rogi suficient de mult la el/ea, că va avea grijă de tine, mai mult de atît, şi după moarte, mai precis întreaga eternitate (în anumite condiţii, bineînţeles; cam ca scrisul ăla mic, mic de tot, cu font de 3, de pe contractele de leasing, unde te obligi să le pui la dispoziţie nişte bilete la ordin în alb). Şi aşa am dat două lovituri într-una (pe principiul blender şi mixer într-unul singur sau aspirator şi vibrator într-unul J): am rezolvat şi problema insolvabilă a morţii şi am instaurat şi morala în lume, absolut necesară dacă nu vroiam să trăim exclusiv într-o lume de animale cu înfăţişare omenească.
Adevărul e că mi-ar plăcea să existe, mi-ar plăcea să se pogoare asupra mea lumina divină, mi-ar plăcea să văd că într-adevăr atîţia indivizi care nu pot şi nu ştiu să facă altceva decît rău vor fi pedepsiţi după o scurtă viaţă de huzur pe spatele altora şi pe sîngele altora, pentru o eternitate, că cei buni vor fi răsplătiţi, din nou, în eternitate, indiferent de cît trag în viaţa asta mizeră; e atît de tentant, e ca şi cum te-ai întoarce acasă într-o noapte geroasă de decembrie şi ai găsi casa caldă, bradul împodobit şi pe Moş Crăciun (sau Angelina Jolie, mă rog, ar fi cam acelaşi lucru) aşteptîndu-te în prag să-ţi desfacă el (ea) cadourile. Dar, haideţi să fim serioşi ! Haideţi să nu mai acceptăm cu atîta uşurinţă asemenea ipoteze halucinante, doar pentru că ne convin ! Cu toţii ştim că Moş Crăciun nu există…, atunci ?
E atît de uşor să cazi în drogul ăsta, pentru că asta e, nu e nici o diferenţă între drogaţii care consumă Ecstacy ca să-şi asigure măcar acum o fărîmă de fericire şi creştinii de duminică. Creştinii îşi procură drogul în fiecare duminică la slujbă, cîteodată uită să-l mai ia şi intră în sevraj, dar atîta vreme cît drogul ăsta se va vinde legal în biserici sub forma tainelor şi împărtăşaniei şi predicilor, de către cei mai importanţi dealeri de iluzii, preoţii, liniştea sufletească a întregii lumi e asigurată: cineva acolo sus lucrează pentru tine. Nu e nici o diferenţă din punctul ăsta de vedere între comunism şi creştinism: amîndouă lucrează cu cea mai periculoasă materie, cea mai explozivă, aş spune, dintre toate: capacitatea de a se autoiluziona a sufletului omenesc.
Şi e normal că nici una dintre aceste ideologii nu s-au putut suporta una pe alta, aşa cum două săbii nu pot sta în aceeaşi teacă: nu sînt decît două faţete ale aceluiaşi discurs; fireşte că una o consideră pe cealaltă total ilegitimă şi imorală, pentru că lucrează pe acelaşi “target”, au acelaşi public-ţintă, mai precis lucrează cu acelaşi material al clientului. Şi cum materia primă e cam puţină… e bătaie mare pe vieţile şi pe banii voştri.